SCOALA GIMNAZIALA MIHAI BOTEZ

Documentele din arhivă indică anul 1964 ca fiind anul înfiinţării şcolii. Şcoala Generală nr. 87 (cum era numită la inaugurare) a fost înzestrată cu dotări moderne pentru acele vremuri (24 săli de clasă, 2 laboratoare, 2 ateliere, centrală proprie de încălzire pe gaze). Şcoala şi-a deschis porţile pentru 620 de elevi repartizați în 16 clase: 8 la ciclul primar şi 8 la gimnaziu.
Începând din anul 1970 si până în anul 1972, în același local și-a desfăşurat activitatea si Liceul energetic, care, în anul 1972 s-a mutat într-un sediu nou. În anul 1978, centrala proprie de încălzire pe gaze se desfiinţează, şcoala fiind racordată la sistemul de termoficare.

Prin construirea blocurilor de locuinţe, populaţia şcolară creşte, ceea ce face ca în anul 1984 în şcoală să înveţe – cifră record – 4260 de elevi, repartizaţi în 112 clase, la care predau peste 150 cadre didactice (învăţători, profesori, maiştri-instructori). În aceste condiţii, sediul principal al şcolii a fost suplimentat cu noi locaţii, la Grădiniţa nr. 64 (str. Râmnicu Sărat nr. 1) şi la Liceul teoretic “Decebal”.
Începând din anul 2003, şcoala poarta numele Mihai Botez.

Cine a fost Mihai Botez?

Mihai Horia Botez (1940- 1995) a fost matematician, diplomat și disident anti-comunist român, ajuns după Revoluția din 1989 ambasador al României la O.N.U. și în Statele Unite ale Americii.
Absolvent al Facultății de Matematică din București, unde a fost student al lui Octav Onicescu, Mihai Botez a lucrat mai întâi ca matematician cercetător, profesor asociat la catedra de Cibernetică Economică, Statistici și Cercetare din A.S.E. și apoi ca lector și profesor la Facultatea de Matematică, catedra de Statistică și Calculul Probabilităților.

În 1967 a fost numit director al Centrului de Cercetări Prospective. Și-a susținut teza de doctorat la vârsta de 26 de ani la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Mihoc. Între 1974-1977 a fost directorul Centrului Internațional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului și Dezvoltării. În 1976 petrece câteva luni ca invitat al Woodrow Wilson International Center for Scholars. În 1977 și-a pierdut posturile de director și cadru universitar din cauza exprimării disidenței față de regimul lui Nicolae Ceaușescu. În 1979 redactează un „Memoriu al intelectualilor români” care este citit la Radio Europa Liberă și publicat în revista franceză „La Nouvelle Alternative”. A primit azil politic în 1988 în S.U.A., unde se afla cu o bursă, după care a lucrat la o serie de instituții academice: Stanford University, Indiana University, Woodrow Wilson International Center for Scholars.
După Revoluția din 1989, a fost ambasador al României la O.N.U. (1992-1994) și în Statele Unite ale Americii (1994).